"Duh şi adevăr". Duhul, "duhul omului" şi experienţa închinării

Astăzi, chiar dacă am să aşez, mai lesne sau mai anevoios, truisme, reflecţii exagerat de încifrate, nimicuri ornate masiv, trebuie să scriu. Nu am mai pus mâna pe condei de nepermis-de-prea-multă vreme. Simt că îmi merge, îmi e suculentă activitatea gândurală şi chiar că ar fi păcat dacă n-aş încremeni măcar câteva crâmpeie, măcar câteva instantanee să las în urma unor zile fertile, inspirate, cu logos hrănitor care alege, providenţial, să mă viziteze, şi mai mult, să mă locuiască. În fundal se desfăşoară un al di meola bogat, variat, adânc, o policromie sonoră, o peisagistică muzicală, o poezie a sunetelor splendidă, o oază de creativitate autentică în deşertul şablonardului, imbecilizării pervers-deşănţate a TembeleViziunii.

Vin de la Biserica Metanoia. Vin contaminat de un suflu amplu, exuberant, o voioşie sănătoasă. Mi-am propus, în avans, să nu-mi leg bolovanii prejudecăţilor de picioare. Cursivitatea, flow-ul natural, sala participativă, tonul exuberant m-au impresionat, însă un punct de vedere cuprinzător, o critică detaliată nu pot face după o primă vizită într-o zi vădit festivă a cărei dominantă a fost bucuria liber exprimată, divers şi dezinhibat. Mi-ar mai trebui câteva vizite să îmi dau seama dacă e o biserică ce practică o închinare care să se întemeieze pe acea tensiune biblică, sănătoasă, dintre reverenţă şi "relaxare", dintre bucurie şi tremur, dintre "Ava, Tată" şi Dumnezeul Înfricoşat (cum gestionează şi practică oximoronicul: „bucuraţi-vă tremurând”), cât de fidelă Scripturii este imaginea despre Dumnezeu pe care închinarea, cu toate elementele ce o compun, o creionează, atât explicit, cât şi implicit.

Întâlnirea cu ei a fost oportună, ca orice întâlnire cu idei ce-l obligă pe cel cu o cel puţin decentă "activitate gândurală" să-şi (re)-considere propria ideaţie.

Într-o notă confesivă, am plecat cu capul cam greoi, vecin cu o durere de cap. A fost o seară cu o mare încărcătură emoţională. S-a exploatat (nu neaparat în sens depreciativ) un emoţional dens, dar „loosened up”, o atmosferă dezinhibată, de laudă ardentă.

Şi fiindcă sunt pe buze cu impresii şi reflecţii despre închinare prilejuite de dinamica-Metanoia- Arad, iată câteva pe care vi le propun. Aştept completări, obiecţii, sugestii...nepolitizate.

"Duh şi adevăr". Duhul, "duhul omului" şi experienţa închinării
Dacă e se mă refer la graniţa, cred eu, fină dintre emoţionalism, stârnire, hrănire emoţională şi autentică lucrare şi prezenţă a Duhului, nimeni nu cred că are drept să-şi pună mănuşile de chirurg-critic şi să despartă categoric una de alta. Fiecare închinător are acces doar la propria sa interioritate ("În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el?" - 2 Corinteni 2.11), însă fenomenul, atunci când se referă la o dimensiune eclesială fundamentală, cere, totuşi, să fie investigat. Un aspect esenţial este faptul că "emoţie", "trăire", "participare emoţională", nu sunt deţinute exclusiv de fenomenul închinării, ci sunt uşor de găsit pretutindeni în spectrul generos al experienţelor: experienţe mistice, experienţe estetice, experienţe inter-personale, experienţe inefabile etc. Experienţa închinării, implică, şi ea, trăirea, emoţia, "duhul" ("închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr" - Ioan 4.23), dar ceea ce distinge experienţa închinării de orice altă experienţă profană, a "lumii", este îngemănarea fundamentală şi obligatorie cu adevărul - suportul şi conţinutul obiectiv al închinării reale dorite de Tatăl. Nu-mi propun aici să examinez implicaţiile şi traducerea în practică (în special la nivelul muzicii) a prezenţei "adevărului" ca şi componentă a închinării. Vorbim despre duh. Şi totuşi, fiindcă lăuntrul, invizibilul din noi, nu e tocmai uşor de "cartografiat", fiindcă nu e nici sub forma unui dulap precis compartimentat, dar nici sub forma unui continent inexplorabil, aşa cum închinarea autentică îngemănează "duhul" cu "adevărul", tot aşa duhul (emoţia, trăirea emoţională) trebuie îngemănat cu Duhul. Închinarea autentică în Duh este conlocuirea şi imixtiunea Duhului cu "duhul omului", unde Duhul > duhul, unde Duhul stăpâneşte peste "duhul", unde Duhul inspiră, mustră şi îndrumă duhul. Cum anume se realizează, se observă, se traduce în practică (don't we love "practica") această, cred eu, graţioasă şi neologică expunere...rămâne subiect de cugetare perpetuă, subiect de o viitoare scriitură pe blog.