Provocari intr-o vreme a surparilor (*1)

Amos 6:13 Vă bucuraţi de lucruri de nimic, şi ziceţi: „Oare nu prin tăria noastră am câştigat noi putere?”
Psalmul 4.2 Fiii oamenilor, până când va fi batjocorită slava mea? Până când veţi iubi deşertăciunea, şi veţi umbla după minciuni? (Oprire.)

Psalmul 11.3 Şi când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit?

Simt din nou, pentru a câta oară, nevoia irepresibilă de a scrie, cu pasiune (cu sensul de „suferinţă”), câteva cuvinte împotriva kitschului, ghivecismului şi vulgarismului neobrăzat care mă răscoleşte nemaipomenit.[1] Nu pot să ascult sfaturile unora care-mi spun să nu-mi arunc mărgăritarele porcilor, să nu mă irosesc, aruncând ghiulele într-un fenomen atât de trivial. Nu pot, nu văzând cât de pervers-seducătoare şi invazive sunt vulgarismele livrate cu atâta morbidă generozitate de media. Nu pot să mă furişez în jilţul meu înalt, cu nasul în cărţi academicoase, în dialoguri mai mult sau mai puţin anoste cu alţi academicieni ideatici-elitişti şi să uit dezlănţuirea de urât, rău şi perversiune care îi cuprinde pe atât de mulţi dintre semenii mei; pe unii, printr-o singură smucitură, pe alţii, insidios şi subtil, prin fine dâre de mizerie lăsate pe mentalul lor.

Continuu să îmi definesc vocaţia de gânditor creştin postat în zona de sus, a dialogului academic, dar n-am cum să uit că la înălţime aerul e mult mai rarefiat şi, analog, oamenii piscurilor sunt puţini. Asta în vreme ce marea majoritate e expusă acestei ofensive fără precedent a non-culturii (nu pot să-I spun sub-cultură. Şi aşa, simt că parazitez un cuvânt pe care eu continuu să îl consider ca având un conţinut „tare”) prin atâtea mijloace de o forţă cumplită.

Deriva morală, haosul valorilor (what it is?) lasă în urmă cel mai pestriţ şi mai plural fenomen cotidian posibil. Vulgaritate (ce cuvânt desuet…)? Non-sens (ce-I aia?)? Jeg pseudomuzical (dacă oamenii o cer…?)? Faţadă şi mizerii („bă, cine eşti tu să faci judecăţi de valoare?”)? „Nici vorbă!”, ar răspunde omul-mulţime, standardizat şi perfect imbecilizat. „E doar dezinhibare şi lepădarea unor concepte şi precepte opresive. E doar spectacolul realităţii plurifaţetat. E doar omul, descoperind şi redescoperind lucrurile necunoscute încă şi ascunse ale abisului său interior.” Din nou, la lucru se observă constanta vremii de astăzi (evit etichetele „modern”, „postmodern” etc.): individualism exacerbat pe fondul prăbuşirii absoluturilor (morale, axiologice) şi înlocuirii lor cu relativismul, non-exclusivismul şi principiului lor metodologic de funcţionare socială: toleranţa (sau mai bine zis, „noua toleranţă).

Suntem martorii dispariţiei platformei comunicărilor cu caracter prescriptiv în absenţa referenţialităţii obiective a unor categorii axiologice şi morale fixe. Când urât, frumos, bine, rău, profund, superficial, vulgar, înalt încetează a mai fi „limbajul valoric” universal acceptat, transformându-se în simple vaguităţi puse, toate, în categoria înglobantă şi precară a „gustului personal”, nu-ţi rămâne decât descriptivitatea dusă la extremă şi afirmarea singurei rămăşiţe pseudo-obiective: dreptul de a spune, de a face orice şi de a nu fi tras la răspundere sau de a fi supus unei judecăţi de valoare.

Continuarea – într-o scriere viitoare

---

[1] Nu am să dau nume de formaţii, melodii, conţinuturi de texte, emisiuni tv, radio, reviste şi tabloiduri. Acest text porneşte de la realitatea incontestabilă a prezenţei lor pe tipsia unsuroasă a cotidianului, fără a le numi însă, din motive de...salubrizare mentală.