joi, august 31, 2006


~ b(B)iserica din unghiul mortii


Marturisesc ca nu mi-e usor sa fac selectii din folderul cu pozele deja "selectate". In total Nikonul meu a tras mai bine de 300poze

miercuri, august 30, 2006

Aventura Alaska August Anul Acesta

~cea mai veche bisericuta ruseasca din America de Nord, Ninilchik (Peninsula Kenai), Alaska


Incep o serie de scrieri (textuale, imagistice) cu o prima fotografie alaskana, una dintre cele pe care eu le numesc cvasi-reusite. Initial am pornit la drum cu intentia de a inregistra impresii pe un reportofon. Calatoria asta m-a lamurit definitiv ca, asa cum "trebuie sa-ti depasesti drama ca sa o poti exprima", trebuie sa inchei o aventura si sa iesi din vartejul trairilor abundente si acaparatoare pentru incerca sa le pui in cuvinte, asumandu-ti chiar riscul falsificarii anamnezice...

Asa ca poti ramane in odihna, reportofonule, si nici de pe ciorne de hartie n-am sa scriu, ci de pe ciorne mentale, rememorand o saptamana mirabila in "the last frontier", in salbatica, sfioasa, splendida, superfluu de frumoasa Alaska!

luni, mai 22, 2006

O luciditate usturatoare

În lume i se spune Toleranţă, în iad i se spune Deznădejde... păcatul - de a nu crede în nimic, de a nu-ţi păsa de nimic, de a nu căuta să cunoaşti nimic, de a nu te amesteca în nimic, de a nu te bucura de nimic, de a nu urî nimic, de a nu găsi sens în nimic, de a nu trăi pentru nimic - rămâne viu, fiindcă nu are nimic pentru care să moară.

-- Dorothy Sayers


luni, mai 08, 2006

"Duh şi adevăr". Duhul, "duhul omului" şi experienţa închinării

Astăzi, chiar dacă am să aşez, mai lesne sau mai anevoios, truisme, reflecţii exagerat de încifrate, nimicuri ornate masiv, trebuie să scriu. Nu am mai pus mâna pe condei de nepermis-de-prea-multă vreme. Simt că îmi merge, îmi e suculentă activitatea gândurală şi chiar că ar fi păcat dacă n-aş încremeni măcar câteva crâmpeie, măcar câteva instantanee să las în urma unor zile fertile, inspirate, cu logos hrănitor care alege, providenţial, să mă viziteze, şi mai mult, să mă locuiască. În fundal se desfăşoară un al di meola bogat, variat, adânc, o policromie sonoră, o peisagistică muzicală, o poezie a sunetelor splendidă, o oază de creativitate autentică în deşertul şablonardului, imbecilizării pervers-deşănţate a TembeleViziunii.

Vin de la Biserica Metanoia. Vin contaminat de un suflu amplu, exuberant, o voioşie sănătoasă. Mi-am propus, în avans, să nu-mi leg bolovanii prejudecăţilor de picioare. Cursivitatea, flow-ul natural, sala participativă, tonul exuberant m-au impresionat, însă un punct de vedere cuprinzător, o critică detaliată nu pot face după o primă vizită într-o zi vădit festivă a cărei dominantă a fost bucuria liber exprimată, divers şi dezinhibat. Mi-ar mai trebui câteva vizite să îmi dau seama dacă e o biserică ce practică o închinare care să se întemeieze pe acea tensiune biblică, sănătoasă, dintre reverenţă şi "relaxare", dintre bucurie şi tremur, dintre "Ava, Tată" şi Dumnezeul Înfricoşat (cum gestionează şi practică oximoronicul: „bucuraţi-vă tremurând”), cât de fidelă Scripturii este imaginea despre Dumnezeu pe care închinarea, cu toate elementele ce o compun, o creionează, atât explicit, cât şi implicit.

Întâlnirea cu ei a fost oportună, ca orice întâlnire cu idei ce-l obligă pe cel cu o cel puţin decentă "activitate gândurală" să-şi (re)-considere propria ideaţie.

Într-o notă confesivă, am plecat cu capul cam greoi, vecin cu o durere de cap. A fost o seară cu o mare încărcătură emoţională. S-a exploatat (nu neaparat în sens depreciativ) un emoţional dens, dar „loosened up”, o atmosferă dezinhibată, de laudă ardentă.

Şi fiindcă sunt pe buze cu impresii şi reflecţii despre închinare prilejuite de dinamica-Metanoia- Arad, iată câteva pe care vi le propun. Aştept completări, obiecţii, sugestii...nepolitizate.


"Duh şi adevăr". Duhul, "duhul omului" şi experienţa închinării
Dacă e se mă refer la graniţa, cred eu, fină dintre emoţionalism, stârnire, hrănire emoţională şi autentică lucrare şi prezenţă a Duhului, nimeni nu cred că are drept să-şi pună mănuşile de chirurg-critic şi să despartă categoric una de alta. Fiecare închinător are acces doar la propria sa interioritate ("În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el?" - 2 Corinteni 2.11), însă fenomenul, atunci când se referă la o dimensiune eclesială fundamentală, cere, totuşi, să fie investigat. Un aspect esenţial este faptul că "emoţie", "trăire", "participare emoţională", nu sunt deţinute exclusiv de fenomenul închinării, ci sunt uşor de găsit pretutindeni în spectrul generos al experienţelor: experienţe mistice, experienţe estetice, experienţe inter-personale, experienţe inefabile etc. Experienţa închinării, implică, şi ea, trăirea, emoţia, "duhul" ("închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr" - Ioan 4.23), dar ceea ce distinge experienţa închinării de orice altă experienţă profană, a "lumii", este îngemănarea fundamentală şi obligatorie cu adevărul - suportul şi conţinutul obiectiv al închinării reale dorite de Tatăl. Nu-mi propun aici să examinez implicaţiile şi traducerea în practică (în special la nivelul muzicii) a prezenţei "adevărului" ca şi componentă a închinării. Vorbim despre duh. Şi totuşi, fiindcă lăuntrul, invizibilul din noi, nu e tocmai uşor de "cartografiat", fiindcă nu e nici sub forma unui dulap precis compartimentat, dar nici sub forma unui continent inexplorabil, aşa cum închinarea autentică îngemănează "duhul" cu "adevărul", tot aşa duhul (emoţia, trăirea emoţională) trebuie îngemănat cu Duhul. Închinarea autentică în Duh este conlocuirea şi imixtiunea Duhului cu "duhul omului", unde Duhul > duhul, unde Duhul stăpâneşte peste "duhul", unde Duhul inspiră, mustră şi îndrumă duhul. Cum anume se realizează, se observă, se traduce în practică (don't we love "practica") această, cred eu, graţioasă şi neologică expunere...rămâne subiect de cugetare perpetuă, subiect de o viitoare scriitură pe blog.

luni, aprilie 03, 2006

Jazzoui~

Jazzul - muzica sufletului meu, jazzaerul vieţii mele lăuntrice. De ce? Fiindcă-i spune jazz şi trezeşte panorame sonore contradictorii şi parţiale în mintea celor care mă-întreabă...? Fiindcă e un semn de eleganţă şi rafinament? Fiindcă încapsulează plăcerea secretă a minorităţii aerisite, subţiri şi elevate de a fi o minoritatea depozitară a unei bogăţii sonore divine. Nimic din toate astea. CI fiindcă acolo porii mei lăuntrici respiră aer tare de munte, pe înălţimile cucerite de acei urcători aleşi (o spun apăsat – „aleşi”) care au nevoie de aer rarefiat, acolo unde sa fie impregnaţi de tăriile eterului ca apoi sa fie adulmecaţi şi să contamineze cu „înălţime” odată ce vor fi coborât între suflările largi şi multe, în aerul generos şi pretutindeni de la câmpie sau podiş.

Jazzul (vai, un termen deopotrivă strâmt, opresiv, oribil de restrictiv, dar şi obez ca şi acoperire semantică), poate cea mai fidelă şi nemijlocită redare a pulsaţiilor infinitezimale ale spiritului şi trăirii lui participative la frumos, la splendidul diversităţii, fidel zvâcnirilor policrome, strident-zgmotoase, fidel palidelor pâlpâiri ale liniştilor variate, fidel urcuşurilor temerare şi în-credinţate spre „stânca pe care n-o pot ajunge” singur, fidel tenebrelor obsedante ale „văii umbrei morţii”, fidel „gândului veşniciei” sădit în miezul unei fiinţe imago Dei, fidel licăririi aluzive spre ţărmul de dincolo, de peste, de-atunci, de-acolo, din „veacul ce va să vină” din „clipa-nveşnicită”...

Reflecţii din preaplinul unei audiţii-vizionări a Jaques Loussier Trio, Play Bach and more... DVD

marți, februarie 28, 2006

Atelier - Cronicile din Narnia

*textul care urmeaza a fost scris inainte de scrierea cronicii deja publicate pe blog, in timpul scrierii si dupa scrierea ei. un text dezordonat, caruia inca nu i s-a aplicat machiajul ultra-transfigurator pe care un exercitiu de editare adesea il presupune. un text cu reflectii debusate fara cenzura si elaborare, un text pentru cei pe care i-am dezamagit semnaland "festinul de trimiteri alegorice si simboluri" si lasandu-i cu un simplu semnal. un text care-si asuma desuetudinea, facand referire la un film care poate a intrat deja in memoria periferica a cititorilor.


p.s - un text care nici pe departe nu isi propune idealuri intrepretative exhaustiviste

deci:

_________________________________


Trimiterile alegorice discontinue şi temporare. Nu există o realitate paralelă la care totalitatea semnalizărilor alegorice să trimită într-un mod coerent şi unitar. Trimiterile alegorice sunt fulgurante, discontinue şi temporare. Despre justificarea unui asemenea descifrări şi despre pericolul hazaradării şi lecturii supralicitante.

In an oft-quoted letter to a fifth-grade class in Maryland, Lewis wrote, "You are mistaken when you think that everything in the books 'represents' something in this world. Things do that in The Pilgrim's Progress but . . . I did not say to myself, 'Let us represent Jesus as He really is in our world by a Lion in Narnia': I said, 'Let us suppose that there were a land like Narnia and that the Son of God, as he became a Man in our world, became a Lion there, and then imagine what would happen.'

Un joc, o gimnastică utilă a minţii creştinului.

Narnia, împărăţia, revelaţia: cui i se descoperă? cum i se descoperă? pe ce fond i se descoperă şi pe ce fond descoperă tărâmul? Ce forţe.

Ce poli. Ce lupte. Ce mize. Ce ajutoare. ce teme teologice transpar. Problema dualismului. Mereu iarnă, niciodată crăciun – trimitere în actualitate. Un iad alb şi îngheţat. Un fals stăpânitor. Un rege misterios, cu apariţie neaşteptată, salvatoare, fulgurant.

Narnia ca şi:

- tărâm mitic: la început un iad îngheţat, apoi un paradis terestru

- metaforă a Împărăţiei: spaţiu

Notiţe din timpul filmului:

Regizor: Andrew Adamson

- război / conflict:

o scenele iniţiale. Iarna permanentă. Vrăjbia Vrăjitoarei Albe (Jadis)

o Starea fundamentală de fapt, de fond

- castelul:

o spaţiu al misterului, al descoperirilor neaşteptate

o camere multe

o artifacte (mister, istorie, spaţiu încărcat semiologic

Wars dont last forever. We’ll be home soon

Funcţiile zăpezii:

- zăpada un semn al conflictului

- un iad al îngheţului

- mereu iarnă, niciodată crăciun

Descoperirea, revelaţia:

- cui?

- Cum?

- Şifonierul (poartă, tunel, cristos şi haina (hainele) neprihănirii înspre Narnia văzut ca metaforă a cerului (limitele metaforei)

- Reacţia celorlalţi (veţi fi batjocoriţi, ironizaţi, neînţeleşi)

Fiică şi fiu a Evei – arhetip

Satirizarea convenţiilor cotidiane:

- strânsul mâinii – scuturarea ei

Cristos şi Moş Crăciun . O împăcare

„Trăiască Aslan! Crăciun Fericit!”

- Moş Crăciun

De 100 de ani absent. De ce? Fiindcă Aslan fusese absent. Fără Aslan (Cristos) nu există Crăciun Adevărat, nici Moş Crăciun cu daruri, doar o perpetuă iarnă, un iad îngheţat.

Edmund:

- momit prin mâncare (rahat turcesc): pofta ochilor, fructul edenic,

- trădează – Iuda

- luptător

Traseu Edmund:

- poftitor, trădător, risipitor, luptător, încurajator

Traseu Peter. Peter

„şi nu uita să-ţi curăţi sabia”

şi fabrica de bărbaţi (acelaşi regim de urgenţă, patologic, nu e timp. E război, tatăl absent, cei care se uită la tine aşteaptă hotărâre, curaj, eroism autentic.

- lider din obligaţie: cel mai mare între fraţi, maturizarea în şi prin situaţii limită (lupii şi atacurile lor, călătoria, lupta finală. Maturizarea prin responsabilizare cuplată cu încurajare şi încredere (Moş Crăciun îi dă o sabie. Îl aşteaptă o luptă. Aslan îl ia deoparte şi îi prezintă lupta şi rolul lui. Încurajarea şi ajutorul lui Aslan. Încurajarea şi solidaritatea lui Edmund

- factorul călătorie, drum iniţiatic. Şovăirea iniţială şi dăruirea finală, răsplătită pe măsură.

- Lupta. Pregătirea pentru luptă. Ordine, comandant de trupe.

Aslan:

- cu o deosebită subtilitate se înţelege, dincolo de ţurţurii grei şi zăpada adâncă, că Aslan e stăpân şi întoarcerea sa e doar o problemă de timp. Aslan întârzie, nu „aslan nu va veni” Urme aproape invizibile că Aslan cunoaşte în detaliu metanaraţiunea Narniei

- aslan – leul lui iuda, aslan prezenţa mesianică, mult aşteptată, venită, plecată, aşteptată pentru o a doua venire

- aslan jertfa mântuitoare. Aslan în pădure (Ghetsimani), singur, tulburat, întristat. Aslan pe via Dolorosa. Aslan ras (dezbrăcat de haine), batjocorit, locit, dispreţuit. Aslan jertfindu-se. Aslan înviat – cui i se face descoperirea? Fetelor, în evanghelii, femeilor.

Cair Paravel şi Noul Ierusalim

Răsplata – Verset! vor şedea pe scaunele de domnie, vor împărăţi. O Nouă Narnia, înfloritoare. Regenerarea Narniei. Verset: Un cer nou şi un pământ nou.

Din datorie şi fidelitate faţă de C. S. Lewis, mintea grozavă dindărătul cărţii nemaipomenite care a făcut obiectul acestui film, îmi încep rememorarea critică cu menţiunea că, potrivit unei scrisori din 1959 adresată lui Lance Sieveking, un producător de la BBC cu care Lewis colaborase la crearea unei versiuni radio a cărţii „Nepotul magicianului”, Lewis era vehement împotriva ecranizării Cronicilor. Lewis scria: „Animalele antropomorfice, atunci când sunt scoase din naraţiune şi aduse în vizibilitatea efectivă, se transformă întotdeauna în bufonerie sau coşmar. ... „Desenele animate (păcat că Disney amestecă atâta vulgaritate cu genialitatea lui!) ar fi cu totul altceva.” Ce ironie, pentru Jack, să-şi vadă cartea „imagin-ată” tocmai de Disney, şi ce surpriză plăcută să observe caracterul ei salubru.

Cu toate acestea, acest text nu-şi propune să apere sau să desfiinţeze iconoclasmul / imagoclasmul lui Lewis, nici să tranşeze din punct de vedere etic şi estetic problema legitimităţii transpunerii în imagine cinematografică a unor scrieri, cu cunoştinţa dezacordului autorului lor.

În plus, Cronica aceasta, deci, porneşte de la realitatea oportună a unui film care a stârnit dialog şi, în general, opinii favorabile, mai ales printre evanghelicii cunoscători de Scripturi şi cu acea minimă cultură a lecturii.

sâmbătă, ianuarie 28, 2006

Există speranţă! Aslan e pe drum...


O cronică a Cronicilor, a „Cronicilor din Narnia”, tocmai din odaia cu şifonier, cu haine de blană, că doar e frig, cu temperaturi demne de Narnia, cu impetuozitatea unui Leu, nu oarecare, şi cu magia cuvintelor împrumutate de la o Vrăjitoare Albă.

E dificil să încep această însemnare despre un film a cărui adâncime şi aromă rămân încă să fie măsurate şi gustate lent, în tihna reflecţiei. Am lăsat câteva zile să treacă de la vizionarea „Narniei”, pentru ca entuziasmul efervescent să se cristalizeze şi să poată fi transformat într-o serie de consideraţii inspirate de acest superb eveniment cinematografic.

Simt impulsul să spun tot, să menţionez fiecare trimitere alegorică, să ofer toate cheile de lectură-vizuală şi să îndrept ochii viitorilor spectatori spre fiecare detaliu semnificativ pe care un cititor dedicat al Scripturilor ar putea să-l remarce. Sper totuşi să nu cedez ispitei de a fi exhaustiv. Până una-alta, deja am spus prea mult. Filmul, asemenea cărţii, fără să fie „creştin”, cu sensul (periculos şi totuşi prezent) de confiscare şi acaparare a unui produs sau fenomen cultural, poate fi vizionat naiv, într-o totală şi reconfortantă abandonare în acţiunea palpitantă dintr-o lume fantastică plăsmuită special pentru copiii iubitori de aventuri. Desigur, pentru creştinul cititor de Scripturi şi cu acea minimă cultură a lecturii, filmul poate fi un festin nemaipomenit de teme, simboluri şi trimiteri alegorice la metanaraţiunea creştină.

Aşadar, acţiunea se petrece (parţial) în Anglia, în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, în timpul invaziei lui Hitler. Familia Pevensie, fără tatăl plecat să lupte pe front, se fragmentează şi mai mult atunci când, pentru a-i proteja pe copii, mama îi trimite pe cei patru – Peter, cel mai mare dintre ei (William Moseley), Susan (Anna Popplewell), Edmund (Skandar Keynes) şi Lucy (Georgie Henley) – departe de ameninţările bombelor, în casa misterioasă a unui şi mai misterios profesor Kirke (Jim Broadbent). În timpul unei porţii de „v-aţi ascunselea” (câte surprize îţi poate aduce un joc care a făcut o aşa de lungă carieră în copilăria multora…), Lucy, cea mai mică dintre fraţi, dă din întâmplare peste un şifonier enigmatic care se dovedeşte a fi poarta sau, mai bine zis, tunelul căptuşit cu haine de blană, spre magicul ţinut al Narniei.

Aici începe o aventură pe cinste – atât pentru protagonişti, cât şi pentru spectatori. Fetiţei i se descoperă conflictul de fond al Narniei, iarna perpetuă („Mereu iarnă, niciodată Crăciun”) şi domnia Vrăjitoarei Albe, Jadis. După o primă escapadă, Lucy se întoarce în castelul profesorului, unde se loveşte de neîncrederea încăpăţânată a fraţilor ei. Totuşi, curiozitatea îl împinge pe Edmund, un sceptic sâcâitor, să cerceteze dacă într-adevăr povestea cu „tărâmul de dincolo de şifonier” e doar imaginaţia sprinţară, uşor dusă la extrem a surorii sale. Ajuns în Narnia, momit de Vrăjitoarea Albă printr-o porţie de rahat turcesc, Edmund îşi trădează fraţii şi face un primejdios „pact cu diavolul”. Până la urmă, toţi cei patru fraţi Pevensie ajung pe tărâmul magic, unde descoperă că au un rol esenţial în destrămarea vrăjii maleficei Jadis. Orbit de mirajul camerei pline de rahat turcesc, Edmond se dă de partea Vrăjitoarei şi ajunge prizonier.

De-aici încolo totul se precipită. Acţiunea se dinamizează. Mizele sunt trei: recuperarea lui Edmond, salvarea Narniei şi împlinirea profeţiei, precum şi eliberarea faunului „deconspirator”, domnul Tumnus, de la începutul escapadei micuţei Lucy. Ajutoarele lor de nădejde sunt nişte păsări care „şoptesc”, o vulpe care-i ascunde şi cuplul de castori care riscă totul pentru a-i conduce spre Aslan, leul cu vădite accente mesianice, „adevăratul Rege al Narniei”. Acesta, cunoscând profeţia ce se poate împlini odată cu venirea fraţilor Pevensie, pregăteşte oştile şi îl salvează pe Edmund, recuperându-l în faţa fraţilor săi. Confruntarea decisivă se amână, fiindcă trădarea are un preţ care trebuie plătit. „Arma” lui Aslan e covârşitoare şi...cristică. Poftitor, trădător, acum luptător, Edmund ia sabia în mână şi stă alături de fratele său, Peter, pregătiţi pentru lupta finală. Povestea se termină cu revenirea impetuoasă a Regelui, împlinirea profeţiei odată cu încoronarea şi răsplăţile de la Cair Paravel şi întoarcerea abruptă în acelaşi „şifonier teribil de mare”.

Cât despre realizare, regizorul Andrew Adamson reuşeşte să rămână fidel cărţii, chiar dacă se conformează rigorii de a amplifica anumite scene (pornind adesea de la un singur rând din carte) pentru a-i da filmului amploarea cinematografica necesară.

Prestaţia actorilor e lăudabilă. Personajele sunt vii, verosimile, conturate corespunzător, iar accentul lor britanic, îngemănat cu manierele exemplare dau un aer de eleganţă, o eleganţă pe cale de dispariţie la tot mai mulţi dintre copiii zilelor noastre.

Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea” este, pentru noi, evanghelicii, o extraordinară dovadă a flexibilităţii remarcabile pe care mintea lui C.S. Lewis a avut-o în conceperea unei astfel de „împachetări” fantastice a unor mesaje fundamental creştine. Ea este, de asemenea, o oportunitate şi o provocare de a le „descifra” celor prinşi încă în iadul îngheţat al unei vieţi trăite fără Cristos cine este Leul din Iuda şi care este semnificaţia sacrificiului Său. Căci, să nu uităm, „Aslan e pe drum”, însă întoarcerea Sa este doar pentru unii, puţini (vai!), speranţa Cair Paravelului ceresc, în vreme ce, pentru cei mai mulţi, ea este judecata finală şi vestea implacabilă a supliciului veşnic.

P.S. – „cel mai bine e să fii cu ochii-n patru...”

luni, ianuarie 23, 2006

Variaţiuni pe ceaţă

Titlu complet:

Variaţiuni pe ceaţă - variaţiuni ceţoase pe timp de ceaţă – variaţiuni de ceaţă pe o temă ceţoasă – variaţiuni pe o temă despre ceaţă

Ceaţa – ca o imensă foaie de calc mulată perfect pe atmosferă. Aerul are o mireasmă dulceag-fumurie. Lumina gălbuie pe care o dă stâlpul din dreptul geamului „ţine” cu taina ce creşte, semnificativ şi plăpând, în proporţii. Plăcuta obscuritate care se creează aduce un plus de tăcere uşor granulată.

*

Crengile copacilor înghit nesăţios din ceaţă, doară-doară le-or fi frunzele mai pline şi mai verzi la primăvară.

*

Aerul bea ceaţa ca pe un lapte.

Aerul bea ca un copil ceaţa lăptoasă.

Copilul bea cu timp laptele ca ceaţa.

Aerul bea ceaţa ca un copil.

*

Dar care e aerul şi care e ceaţa? Distincţie? Când ceaţa se coboară, aerul o primeşte cu o îmbrăţăşare ce ţine atâta timp cât ceaţa se hotărăşte să stea. Ceaţa şi aerul sunt îmbrăţişate. Se confundă. Se amestecă. Se topesc. Călătoresc frenetic prin particulele ce le compun. Se dăruie. Se au. Se iubesc. Se ţin strâns like on a wild roller coaster ride: ceaţa şi aerul, aerul şi ceaţa, ceaţaerul...

*

Ceaţa e ca o pudră incoloră. De unde ştiu? O văd. O văd cum se aşează lent pe geamul uşor înclinat. Dar cum o văd dacă e incoloră? La mijloc e o convenţie. Incolorul, in-culoarea, a făcut un compromis. A consimţit să renunţe la absolutul pe care îl conţine într-ânsa. S-a relativizat incolorul. A primit un uşor, sprinten picur de vizibil. Ca o pudră incoloră ce se depune cu timp, cu mult, cu foarte mult timp...

*

Firicelul de fum eliberat de coşul casei e invidios. Nu mai primeşte atenţie. Ceaţa îl topeşte în indistinct. Ceaţa îl confiscă şi îi pierde spectatorii. Poeţii nu mai pot închega versuri moi despre aerul intim al unei case, judecând după fumul noduros ridicându-se leneş şi gri. Ceaţa e pretutindeni impunându-se agresiv ca factor de inspiraţie.

*

Ceaţa – supliciul miopilor. Ceaţa – parte din definiţia misterului. Ceaţa – o formă de carnaţie a misterului.

*

După mai bine de două zile în care am îndurat prezenţa obstinată a ceţei, îmbrăţişarea pe care o pomeneam mai devreme a rezultat într-o ploaie cuminte.

*

Totul în jur e neverosimil de clar, precis, desluşit şi conturat. Miopul se poate amăgi că i-a dispărut afecţiunea.

*

Cineva a mototolit foaia de calc. Mireasma dulceag-fumurie a căpătat un accent amărui. Aerul a terminat de băut, cu timp, ca un copil, ceaţa lăptoasă.

duminică, ianuarie 22, 2006

Provocari intr-o vreme a surparilor (*1)

Amos 6:13 Vă bucuraţi de lucruri de nimic, şi ziceţi: „Oare nu prin tăria noastră am câştigat noi putere?”
Psalmul 4.2 Fiii oamenilor, până când va fi batjocorită slava mea? Până când veţi iubi deşertăciunea, şi veţi umbla după minciuni? (Oprire.)


Psalmul 11.3 Şi când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit?


Simt din nou, pentru a câta oară, nevoia irepresibilă de a scrie, cu pasiune (cu sensul de „suferinţă”), câteva cuvinte împotriva kitschului, ghivecismului şi vulgarismului neobrăzat care mă răscoleşte nemaipomenit.[1] Nu pot să ascult sfaturile unora care-mi spun să nu-mi arunc mărgăritarele porcilor, să nu mă irosesc, aruncând ghiulele într-un fenomen atât de trivial. Nu pot, nu văzând cât de pervers-seducătoare şi invazive sunt vulgarismele livrate cu atâta morbidă generozitate de media. Nu pot să mă furişez în jilţul meu înalt, cu nasul în cărţi academicoase, în dialoguri mai mult sau mai puţin anoste cu alţi academicieni ideatici-elitişti şi să uit dezlănţuirea de urât, rău şi perversiune care îi cuprinde pe atât de mulţi dintre semenii mei; pe unii, printr-o singură smucitură, pe alţii, insidios şi subtil, prin fine dâre de mizerie lăsate pe mentalul lor.

Continuu să îmi definesc vocaţia de gânditor creştin postat în zona de sus, a dialogului academic, dar n-am cum să uit că la înălţime aerul e mult mai rarefiat şi, analog, oamenii piscurilor sunt puţini. Asta în vreme ce marea majoritate e expusă acestei ofensive fără precedent a non-culturii (nu pot să-I spun sub-cultură. Şi aşa, simt că parazitez un cuvânt pe care eu continuu să îl consider ca având un conţinut „tare”) prin atâtea mijloace de o forţă cumplită.

Deriva morală, haosul valorilor (what it is?) lasă în urmă cel mai pestriţ şi mai plural fenomen cotidian posibil. Vulgaritate (ce cuvânt desuet…)? Non-sens (ce-I aia?)? Jeg pseudomuzical (dacă oamenii o cer…?)? Faţadă şi mizerii („bă, cine eşti tu să faci judecăţi de valoare?”)? „Nici vorbă!”, ar răspunde omul-mulţime, standardizat şi perfect imbecilizat. „E doar dezinhibare şi lepădarea unor concepte şi precepte opresive. E doar spectacolul realităţii plurifaţetat. E doar omul, descoperind şi redescoperind lucrurile necunoscute încă şi ascunse ale abisului său interior.” Din nou, la lucru se observă constanta vremii de astăzi (evit etichetele „modern”, „postmodern” etc.): individualism exacerbat pe fondul prăbuşirii absoluturilor (morale, axiologice) şi înlocuirii lor cu relativismul, non-exclusivismul şi principiului lor metodologic de funcţionare socială: toleranţa (sau mai bine zis, „noua toleranţă).

Suntem martorii dispariţiei platformei comunicărilor cu caracter prescriptiv în absenţa referenţialităţii obiective a unor categorii axiologice şi morale fixe. Când urât, frumos, bine, rău, profund, superficial, vulgar, înalt încetează a mai fi „limbajul valoric” universal acceptat, transformându-se în simple vaguităţi puse, toate, în categoria înglobantă şi precară a „gustului personal”, nu-ţi rămâne decât descriptivitatea dusă la extremă şi afirmarea singurei rămăşiţe pseudo-obiective: dreptul de a spune, de a face orice şi de a nu fi tras la răspundere sau de a fi supus unei judecăţi de valoare.

Continuarea – într-o scriere viitoare



[1] Nu am să dau nume de formaţii, melodii, conţinuturi de texte, emisiuni tv, radio, reviste şi tabloiduri. Acest text porneşte de la realitatea incontestabilă a prezenţei lor pe tipsia unsuroasă a cotidianului, fără a le numi însă, din motive de...salubrizare mentală.

sâmbătă, ianuarie 21, 2006

A sober post. A testimony. A "proffesion of faith"?

*(pentru cei care viziteaza blog-ul pentru prima oara, va anunt ca scrierea introductiva e afisata mai jos, vineri, 20 ianuarie 2006)


We will ultimately need
a mad-like, cvasi-pathological, iron made, extreme, stubborn faith to survive and not utterly loose ourselves in this thoroughly degrading and collapsing world. The heavy dust clouds and noisy iron structures collapsing in the 9/11 events are but a faint image of what is currently happening in our shaky world, where once majestic and enduring moral edifices stood, now dust and rust lay postapocalyptically silent.

The major difference between the collapsing of the world trade towers and the collapsing of the world’s core pillars is that 9/11 had people screaming off the sidewalks, crowds gasping in utter awe, tears rushing on people’s cheeks, when the progressive crumbling of today’s world provokes little emotion, scarce tears, but a perverse and inexplicable increase in demential entertainment, pure ugly filthy laughter and chaotic, anarchic living.

Menţiune. Invitaţie

Am realizat, din nou, ca scrierile (blog entries) sunt afisate in ordinea aparitiei lor, incepand cu ultimul, nu cu primul. Pentru a nu va crea impresia ca intru intempestiv in "thought world"-ul dumneavoastra si pentru ca acesta e un blog nou-nascut, va invit sa cititi prima scriere introductiva afisata vineri, 20 ianuarie, 2 posts below. In-Joy!

yours,~natan m.

Paşaport către un suflet

Fiindcă suntem la început de drum şi abia am dat mâna, cred că nu ar strica dacă, pe lângă acel incomplet şi nesatisfăcător (zodiac?? profil astrologic?? semnul anului??) profil inclus în şablonul acestui blog, aş începe post-urile cu câteva crâmpeie (auto)biografice.

...de aceea, iată un

Paşaport către un suflet

După un schimb de idei poţi avea impresia că ai pătruns în lumea celuilalt, când, de fapt, ai descoperit doar scânteia, care poate să se stingă în urmatoarea clipă sau, din contră, să aprindă padurea întreagă.

E dificil să separi experienţa universală, caracteristică oricărui om, de nota specifică a unei persoane aflate sub reflector la un moment dat - în doar câteva minute de dialog.

Dintr-un decupaj de conversaţie cu Natan am ales să renunţ la afirmaţii sub forma unor concluzii în favoarea unei reflecţii legate de impactul pe care dialogul cu el l-a avut asupra mea.

Capacitatea şi predispoziţia spre autoanaliză a fost punctul de pornire în scurtul itinerar psihologic. Punând-o la lucru, aceasta scoate la iveală calităţi cum ar fi: profunzimea, dedicarea, responsabilitatea. Iubirea pentru adevăr poate fi şi una dintre valorile preferate, care se manifestă în relaţii sub forma sincerităţii, autenticităţii. Profunzimea îşi are însă şi tributul ei, şi anume nevoia de ancorare în realitatea imediată şi cea de spontaneitate. Nu e de mirare, astfel, că unul din "paşapoartele" către sufletul lui Natan este ceva care să-l surprindă. Aceasta este cheia care declanşează dorinţa lui de a se apropia de cineva, după care, în lumina celor deja spuse, ar trebui să urmeze o injecţie de realitate, care să îl ţină departe de o lume care, deşi strâns legată de fiinţa lui, în relaţie cu ceilalţi nu pare a fi oportună.

Cei care se apropie de el sunt aceia care apreciază profunzimea lui şi înclinaţia spre a se lăsa tămăduit prin frumuseţe şi adevăr şi a le exprima şi altora. În acelaşi timp insă, prietenii mai apropiaţi vor rămâne aşa dacă îi vor intui momentele în care vrea să nu se ia prea în serios şi dacă vor vrea să i se alăture evadării temporare din căutarile motivate de "neobosita nemulţumire de sine".

Natan tânjeşte înspre excelenţă şi în timpul liber. Astfel, muzica nu înseamnă doar a auzi sau chiar a asculta o piesă preferată - de jazz sau muzică clasică -, ci, mai degrabă, a se lăsa pătruns de ea, predându-i-se temporar pentru a se lăsa îmbogţit.

Chiar şi relaţiile constituie un prilej de a descoperi profunzimea comunicării şi a prieteniei care dăinuie. Conştientizează şi uneori îi este teamă să nu fie dezamăgit de alţii, ceea ce-l face să fie mai precaut.

Stând de vorbă cu Natan am perceput tensiunea strădaniei continue de autodepăsire. Nu e de mirare că simt acum, la sfârşitul acestui drum, nevoia de a nu mă lua nici eu atât de în serios, căzând în capcana îndemnurilor sau a concluziilor. De aceea, binecuvântarea Eclesiastului ar fi mai nimerită, pentru a ne uşura tuturor sarcina: "Du-te dar, de mănâncă-ţi pâinea (sau hamburgerul cu miros portocaliu) cu bucurie, şi bea-ţi cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ceea ce faci tu acum."


~multumesc Anca Axente, Paltinis, 2003

vineri, ianuarie 20, 2006

Welcome to Think Natan Thinks!

Welcome to Think Natan Thinks! This is the place for thought explosion (as intense, not as distructive) where you are invited to think along with natan as he publicly encourages himself to think and, in the same breath, publicly, candidly, un-emphatically, and un-presumptuosly declares that he thinks and is a thinker in this present age in which thinking has become, oh, woefully outdated. His thinking and and his thought-fruits will be available on this blog. He will be engaging...well, you'll see what he'll be engaging. For now, this talk risks of becoming way too pompous.

So sorry for such an abrupt ending.

p.s - si ce daca am scris un prim mesaj intr-o engleza foarte sofisticoasa? daca ati inceput sa va roadeti unghiile (iata, iata ocupatia mea de...12ani), va anunt ca voi scrie cand-cum: ba-n engleza, ba-n romana. dumneavoastra veti avea libertatea de a calcula un procentaj care sa reflecte limba folosita cel mai des in scrieri.