Există speranţă! Aslan e pe drum...

O cronică a Cronicilor, a „Cronicilor din Narnia”, tocmai din odaia cu şifonier, cu haine de blană, că doar e frig, cu temperaturi demne de Narnia, cu impetuozitatea unui Leu, nu oarecare, şi cu magia cuvintelor împrumutate de la o Vrăjitoare Albă.

E dificil să încep această însemnare despre un film a cărui adâncime şi aromă rămân încă să fie măsurate şi gustate lent, în tihna reflecţiei. Am lăsat câteva zile să treacă de la vizionarea „Narniei”, pentru ca entuziasmul efervescent să se cristalizeze şi să poată fi transformat într-o serie de consideraţii inspirate de acest superb eveniment cinematografic.

Simt impulsul să spun tot, să menţionez fiecare trimitere alegorică, să ofer toate cheile de lectură-vizuală şi să îndrept ochii viitorilor spectatori spre fiecare detaliu semnificativ pe care un cititor dedicat al Scripturilor ar putea să-l remarce. Sper totuşi să nu cedez ispitei de a fi exhaustiv. Până una-alta, deja am spus prea mult. Filmul, asemenea cărţii, fără să fie „creştin”, cu sensul (periculos şi totuşi prezent) de confiscare şi acaparare a unui produs sau fenomen cultural, poate fi vizionat naiv, într-o totală şi reconfortantă abandonare în acţiunea palpitantă dintr-o lume fantastică plăsmuită special pentru copiii iubitori de aventuri. Desigur, pentru creştinul cititor de Scripturi şi cu acea minimă cultură a lecturii, filmul poate fi un festin nemaipomenit de teme, simboluri şi trimiteri alegorice la metanaraţiunea creştină.

Aşadar, acţiunea se petrece (parţial) în Anglia, în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, în timpul invaziei lui Hitler. Familia Pevensie, fără tatăl plecat să lupte pe front, se fragmentează şi mai mult atunci când, pentru a-i proteja pe copii, mama îi trimite pe cei patru – Peter, cel mai mare dintre ei (William Moseley), Susan (Anna Popplewell), Edmund (Skandar Keynes) şi Lucy (Georgie Henley) – departe de ameninţările bombelor, în casa misterioasă a unui şi mai misterios profesor Kirke (Jim Broadbent). În timpul unei porţii de „v-aţi ascunselea” (câte surprize îţi poate aduce un joc care a făcut o aşa de lungă carieră în copilăria multora…), Lucy, cea mai mică dintre fraţi, dă din întâmplare peste un şifonier enigmatic care se dovedeşte a fi poarta sau, mai bine zis, tunelul căptuşit cu haine de blană, spre magicul ţinut al Narniei.

Aici începe o aventură pe cinste – atât pentru protagonişti, cât şi pentru spectatori. Fetiţei i se descoperă conflictul de fond al Narniei, iarna perpetuă („Mereu iarnă, niciodată Crăciun”) şi domnia Vrăjitoarei Albe, Jadis. După o primă escapadă, Lucy se întoarce în castelul profesorului, unde se loveşte de neîncrederea încăpăţânată a fraţilor ei. Totuşi, curiozitatea îl împinge pe Edmund, un sceptic sâcâitor, să cerceteze dacă într-adevăr povestea cu „tărâmul de dincolo de şifonier” e doar imaginaţia sprinţară, uşor dusă la extrem a surorii sale. Ajuns în Narnia, momit de Vrăjitoarea Albă printr-o porţie de rahat turcesc, Edmund îşi trădează fraţii şi face un primejdios „pact cu diavolul”. Până la urmă, toţi cei patru fraţi Pevensie ajung pe tărâmul magic, unde descoperă că au un rol esenţial în destrămarea vrăjii maleficei Jadis. Orbit de mirajul camerei pline de rahat turcesc, Edmond se dă de partea Vrăjitoarei şi ajunge prizonier.

De-aici încolo totul se precipită. Acţiunea se dinamizează. Mizele sunt trei: recuperarea lui Edmond, salvarea Narniei şi împlinirea profeţiei, precum şi eliberarea faunului „deconspirator”, domnul Tumnus, de la începutul escapadei micuţei Lucy. Ajutoarele lor de nădejde sunt nişte păsări care „şoptesc”, o vulpe care-i ascunde şi cuplul de castori care riscă totul pentru a-i conduce spre Aslan, leul cu vădite accente mesianice, „adevăratul Rege al Narniei”. Acesta, cunoscând profeţia ce se poate împlini odată cu venirea fraţilor Pevensie, pregăteşte oştile şi îl salvează pe Edmund, recuperându-l în faţa fraţilor săi. Confruntarea decisivă se amână, fiindcă trădarea are un preţ care trebuie plătit. „Arma” lui Aslan e covârşitoare şi...cristică. Poftitor, trădător, acum luptător, Edmund ia sabia în mână şi stă alături de fratele său, Peter, pregătiţi pentru lupta finală. Povestea se termină cu revenirea impetuoasă a Regelui, împlinirea profeţiei odată cu încoronarea şi răsplăţile de la Cair Paravel şi întoarcerea abruptă în acelaşi „şifonier teribil de mare”.

Cât despre realizare, regizorul Andrew Adamson reuşeşte să rămână fidel cărţii, chiar dacă se conformează rigorii de a amplifica anumite scene (pornind adesea de la un singur rând din carte) pentru a-i da filmului amploarea cinematografica necesară.

Prestaţia actorilor e lăudabilă. Personajele sunt vii, verosimile, conturate corespunzător, iar accentul lor britanic, îngemănat cu manierele exemplare dau un aer de eleganţă, o eleganţă pe cale de dispariţie la tot mai mulţi dintre copiii zilelor noastre.

„Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea” este, pentru noi, evanghelicii, o extraordinară dovadă a flexibilităţii remarcabile pe care mintea lui C.S. Lewis a avut-o în conceperea unei astfel de „împachetări” fantastice a unor mesaje fundamental creştine. Ea este, de asemenea, o oportunitate şi o provocare de a le „descifra” celor prinşi încă în iadul îngheţat al unei vieţi trăite fără Cristos cine este Leul din Iuda şi care este semnificaţia sacrificiului Său. Căci, să nu uităm, „Aslan e pe drum”, însă întoarcerea Sa este doar pentru unii, puţini (vai!), speranţa Cair Paravelului ceresc, în vreme ce, pentru cei mai mulţi, ea este judecata finală şi vestea implacabilă a supliciului veşnic.

P.S. – „cel mai bine e să fii cu ochii-n patru...”