Jazzoui~

Jazzul - muzica sufletului meu, jazzaerul vieţii mele lăuntrice. De ce? Fiindcă-i spune jazz şi trezeşte panorame sonore contradictorii şi parţiale în mintea celor care mă-întreabă...? Fiindcă e un semn de eleganţă şi rafinament? Fiindcă încapsulează plăcerea secretă a minorităţii aerisite, subţiri şi elevate de a fi o minoritatea depozitară a unei bogăţii sonore divine. Nimic din toate astea. CI fiindcă acolo porii mei lăuntrici respiră aer tare de munte, pe înălţimile cucerite de acei urcători aleşi (o spun apăsat – „aleşi”) care au nevoie de aer rarefiat, acolo unde sa fie impregnaţi de tăriile eterului ca apoi sa fie adulmecaţi şi să contamineze cu „înălţime” odată ce vor fi coborât între suflările largi şi multe, în aerul generos şi pretutindeni de la câmpie sau podiş.

Jazzul (vai, un termen deopotrivă strâmt, opresiv, oribil de restrictiv, dar şi obez ca şi acoperire semantică), poate cea mai fidelă şi nemijlocită redare a pulsaţiilor infinitezimale ale spiritului şi trăirii lui participative la frumos, la splendidul diversităţii, fidel zvâcnirilor policrome, strident-zgmotoase, fidel palidelor pâlpâiri ale liniştilor variate, fidel urcuşurilor temerare şi în-credinţate spre „stânca pe care n-o pot ajunge” singur, fidel tenebrelor obsedante ale „văii umbrei morţii”, fidel „gândului veşniciei” sădit în miezul unei fiinţe imago Dei, fidel licăririi aluzive spre ţărmul de dincolo, de peste, de-atunci, de-acolo, din „veacul ce va să vină” din „clipa-nveşnicită”...

Reflecţii din preaplinul unei audiţii-vizionări a Jaques Loussier Trio, Play Bach and more... DVD